29.01.2013 - 22.02.2013 2:1, Adrian Popescu la Galeria 26, București

E fereastra mare de spital. Aia e. Jaluzelele din acrilic albastru, cu un balcon însorit cu  balustradă crem și cu porumbei grași. Suprahrăniți. Între porumbei e “verdele pământului”, că plouă de astă iarnă și nu numai între ei, ci și între balustradă și elementele ce alcătuiesc fereastra, dar și între jaluzelele din acrilic albastru.

Odată cu operațiile se opresc și ploile în spital.

Oricum momentele astea nu sunt încă de luat în seamă preț de mai mult de 5 minute, nu  pentru că sunt ideale, ci pentru că avem impresia că odata trăite și simțite, beneficiem de ele toată viața. Fals. Le avem și, în loc să rămânem cât mai mult în ele, ne comportăm cu ele ca atunci când găsim o bancnotă de 100 de € din întâmplare pe stradă: ne uităm stânga-dreapta, o ridicăm de pe jos, o aruncăm repede în portofel, eventual, înainte de portofel îi aburim sau, în funcție de fiecare, îi băloșim un sărut, apoi zâmbim până acasă, palmând ușor portofelul prin buzunar ca pe un testicul.

Și atunci momentul se irosește și începi să percepi altfel materia, adică: fereastra tot fereastră e și în cel de-al șaselea minut, dar jaluzelele își schimbă rolul cu porumbeii, devenind în primul rând grase și nu albastre, iar porumbeii polimerizează ușor într-un acrilic lipsit de elemente ce au rolul de a-ți îngreuna percepția, cum ar fi făcut umbrele sau luciul oxigenului din aerul mișcat de pene…

Adrian Popescu _2012

                                          Adrian Popescu  |  2:1

Toate lucrările expuse aici (Galeria 26) au pornit dintr-un punct concret, apoi au crescut radial pe decursul a 6-7 luni.

Adrian a trecut printr-o serie de momente dificile care au apărut brusc, a fost nevoit să le înfrunte și să se confrunte cu ele necondiționat, prin toate mijloacele disponibile.

Recent a încheiat această etapă și transformarea personală l-a direcționat aproape mecanic spre  autoanaliză și pusee de creativitate, unde desenul ieșea pur și simplu. Borna a fost un caiet de desen în care gândurile și concluziile s-au conturat treptat, până când caietul s-a epuizat și starea s-a diluat sau a fost acceptată.

Aceasta este o expoziție de sinteză personală, de încapsulare/decapsulare centrată pe un moment de schimbare, mereu esențial în viața unui artist. El însuși afirmă că de fapt nu s-a produs nicio mutație dramatică, dar că aceste lucruri trebuiau scoase din sistem.

            O formă de terapie al cărui rezultat rămane ermetic.

În această serie de desene, Adrian aduce la suprafață bizareria.

            Ele există clar în noi, dar Adrian este mult mai conectat la ele, motiv pentru care le explorează cu o surprinzătoare relaxare. E ca și cum desenele făcute pe băncile de școală ar fi facute 3d de Pixar sau desenele de pe bănci sunt de fapt varianta rupestră a esteticii pe care Adrian o practică în mod natural. Interpretarea lui le face plauzibile, răscolește doza de straniu din fiecare dintre noi și asta ne face să ne simțim (mult) mai incomod.
Imaginile bulversante din fanteziile noaste de copil crud sunt traduse într-o maturitate lucidă și prin intermediul vocabularului vizual deopotrivă extins și semnificativ.

Adrian se joacă cu mediumuri vizuale pentru că orice idee își are Tehnica și Soluția precisă. Practică luxul în conceptele sale.  Având pattern-ul de creator multidezvoltat, trecerea de la obiect la desen și apoi la pictură pare fără efort, fluidă și firească.

Stările sunt strâns corelate: pictura e performanță, e zona de confort, desenul e anarhia, forța creatoare brutală, iar obiectul e precizia, e ordinea necesară.

Schimbarea tehnicilor se produce într-un ritm subiectiv. Fiecare idee pulsează, își schimbă materialitatea și forma.

Apoi obiectul, apoi pictura, apoi la un moment dat, reculegerea.
Adrian este în momentul de față în continuă mișcare pe o rampă al cărei unghi ascendent se

metamorfozează cu certitudine într-o catapultă.

 Lea Rasovszky, 2013